Vreme de mulți ani, Maggie’s Ranch a fost simbolul Râșnovului pentru zona de relaxare și petrecere a timpului liber în compania cailor, aceștia devenind marca distinctivă a locului. Din taberele pentru copii organizate aici și până la cursurile de echitație de care s-au bucurat vizitatorii de-a lungul timpului a mai rămas acum doar amintirea plăcută a unui vis care s-a conturat cu muncă multă și care a pornit de la Maggie, o americancă mutată în România, și soțul ei, Sorin Marina. Însă asta nu înseamnă deloc un declin, ci dimpotrivă: pare că nici că poate exista exemplu mai potrivit de reinventare și adaptare decât Maggie’s Ranch.
În 2008, când lovise criza economică, la Râșnov erau șapte cai, iar Sorin spunea că trebuie să vadă cum se pot întreține atâtea animale pe termen lung. Era o gândire practică și s-a dovedit una eficientă și pe termen lung. Pe lângă cei șapte cai mai erau un grajd și terenul din jur, iar nevoia de-a supraviețui a suscitat inventivitatea lui Maggie. Atunci a început să predea echitație; a ținut un curs, iar banii strânși au fost suficienți pentru a cumpăra fânul necesar pentru următoarele șase luni. A dat mai departe tot ce știa atât teoretic, cât și practic, detaliind despre sănătatea și psihologia cailor. Împărțea copiii în două grupe, astfel încât jumătate să rămână la sol și să observe de jos cum e postura corectă și cea incorectă, iar apoi inversa grupele. Spălau caii împreună, îi scoteau afară ca să pască, realizau o conexiune dincolo de relația standard de predare și interacțiune, detalii care au contribuit, cu siguranță, la renumele locului.
Pe-atunci nu vorbea română, așa că părinții care-și trimiteau copiii în tabără erau încântați că primeau două lucruri la preț de unul: un pachet format din echitație și cursuri de limbă engleză. Maggie își amintește zâmbind: „Cam 90% din ce vorbeam era în engleză. Au fost niște ani foarte frumoși, dar dezvoltarea afacerii per ansamblu însemna și că aveam nevoie de mai mulți angajați, de mai mulți cai. Eram forțată să mă extind pentru că nu puteam face față solicitărilor. A fost o nebunie să găsim instructori de călărie buni, cu experiență și buni la interacțiunea cu oamenii și cu animalele, responsabili – mulți voiau doar să mulțumească clientul și făceau asta fără să se gândească la riscuri, ceea ce putea rezulta fie răni fie pentru cal, fie pentru călăreț.”
Odată cu trecerea timpului, Maggie a observat că animalele ei dragi sufereau fie fizic, fie mental; caii erau obosiți, anxioși, depresivi. Și-a înțeles și a anticipat ce ar fi putut să însemne asta dacă ar fi continuat ca acei cai să interacționeze cu copii și adulți, așa că și-a dat seama că nu-și permite să riște să fie cineva rănit, în vreme ce starea cailor s-ar fi deteriorat și ea tot mai mult. Le-a dat liber cailor și a văzut că le prinde bine. „Caii sunt precum copiii. Și când începi să-ți vezi copilul deprimat sau suferind sau cu o personalitate care se tot deteriorează și pălește, trebuie să faci ceva. Îi spuneam cuiva că era ca și cum cineva le-ar fi amputat sufletele. Nu mai erau aceiași cai. După vreun an de pauză au început să fie tot mai mult ei înșiși și-atunci am știut că iau decizia corectă”, spune Maggie împăcată. „O afacere care s-a construit la propriu pe spatele cailor le datorează acestora o retragere demnă, așa că i-am vândut pe cei care mai puteau munci și i-am păstrat pe cei care altfel ar fi ajuns la abator. Avem grijă de ei cât de bine putem și-o facem până în ultima clipă, când îi ducem în cimitirul amenajat pentru ei în spatele proprietății.”
În România, majoritatea cailor care nu mai pot munci, prea bătrâni sau prea bolnavi, ajung la abatoare. E cea mai simplă soluție într-o țară în care protecția animalelor abia se transformă din deziderat în lege aplicată cu seriozitate. Maggie își aduce aminte cu tristețe și revoltă de momentele în care a văzut sau a auzit despre cai sau măgari tratați inacceptabil și pe care s-a oferit să-i salveze, de toate amenințările celor care o vedeau doar ca pe o străină cu un posibil interes ascuns în intențiile de a reda demnitatea și sănătatea unui cal. S-a lovit, la noi, de indiferența autorităților, dar și de frica vecinilor care îi spuneau că „Doamne ferește, nu trebuie să te bagi în ce face un om cu casa lui, cu animalul lui”, o mentalitate care ne-a dat de prea multe ori contextul în care violența domestică s-a dezvoltat și a acaparat și imobilizat până și pe cei cu rolul specific și clar de a acționa și-a preveni.
Caii care astăzi umplu grajdurile de la Maggie’s Ranch sunt niște veterani greu încercați, sunt în vârstă și au depășit dublul speranței de viață a unui cal în România, apropiindu-se de 30 de ani; Bella are artroză și a fost operată la un picior, Nico are cancer de piele și merge periodic să-i fie îndepărtate cu laser straturile de piele cu probleme. Domino este cel mai tânăr, are doar șapte ani și îi priește atmosfera de la noi – e rasă scoțiană, poate și de asta se înțelege atât de bine cu îngrijitorii, care au mai rămas doar doi, un domn moldovean și o doamnă tocmai din Scoția, Yvonne, o femeie cu o pregătire temeinică în domeniu și energie cât pentru o echipă întreagă. După ani în care angajații veneau din Germania, UK, Noua Zeelandă și stăteau câteva luni, cât le permitea viza, și personalul s-a conturat în forma de astăzi, pe care Maggie o consideră cea mai bună.
Renunțarea la activitățile publicului cu caii de la resort nu înseamnă nici pe departe un pas în spate, ba dimpotrivă. Maggie și echipa ei au găsit contextul prielnic pentru retragerea demnă și în siguranță a cailor, iar Maggie’s Ranch își continuă aventura oferind vizitatorilor un restaurant cu mâncare foarte apreciată, cazare în camerele din complex, evenimente în sala dedicată și posibilitatea de a te plimba în aer liber pe jos sau cu bicicleta, de a juca tenis pe terenul special amenajat sau de-a te bucura de jacuzzi. În plus, vizitatorii vor avea pe viitor și mai multe opțiuni de entertainment, printre care piscină interioară și servicii de spa.
Fotografii realizate de Raluca Lazăr. Urmărește și galeria cu Domino în manej:
