Marcela Motoc este, de foarte mulți ani, „Fata din curcubeu”. Înainte a fost „La fille de l’arc en ciel”, căci spectacolul l-a jucat și-n Franța, cât a locuit acolo. S-a întors în România natural, fără prea mare caz, așa cum plecase — pentru că a acceptat succesiunea etapelor și-a dat fiecăreia tot ce-a avut mai bun. Face teatru și film, acum doar la noi, în România, unde pare că și-a asumat și rolul de a apăra drepturile artiștilor independenți. Am vrut să stau de vorbă cu Marcela mai ales pentru atitudinea ei optimistă și parcă neobosită — și eu inspirată, la rândul meu, de faptul că perioada pandemiei pare să fi fost una prolifică pentru actriță: a făcut DulapoShow când scenele s-au închis, s-a implicat în proiecte care acum sunt arătate publicului și dă speranță, prin tot ce face, și actorilor de teatru independent de la noi, prea încercați chiar și-n lipsa unui context pandemic, așa cum a fost ultimul an.
Ai făcut teatru dintotdeauna. Ce te-a mânat spre el? Și e acel lucru același care te ține în continuare aici când lumea pare într-o continuă căutare de provocări din domenii mereu diferite?
Am început să-l curtez pe la 6 ani. Teatrul. Prologul poveștii noastre de iubire a început chiar atunci. „Brigada artistică” a liceului a contribuit la certitudinea ideii care îmi încolțise în minte, astfel încât odată aflată pe scenă n-am mai vrut să mă dau jos de-acolo.
Teatrul nu este numai ceea ce mă ține în continuare aici, este ceea ce-mi dă echilibru și sens. Provocările le găsesc chiar în meserie, nu simt nevoia să le caut în altă parte.
A fost teatrul ceva ce ți-ai dorit mereu să faci, te-a atras dorința de a fi văzută, admirată sau e mai degrabă accesul la a deveni mereu altcineva și provocarea de-a intra în pielea personajului?
Nu cred că se poate una fără alta. A spune că doar a deveni mereu altcineva e ceea ce-ți aduce satisfacție deplină cred că e doar o jumătate de adevăr. Fără recunoașterea și — de ce nu? — admirația celor în fața cărora joci, procesul e incomplet și inutil. E ca o super-invenție care rămâne în sertar. Dorința de a împărtăși, de a fi văzut și plăcut vine absolut natural și la pachet cu dorința de a juca. E vorba și de ego, dar și de sens.
Cea mai frumoasă rochie din lume n-ar avea niciun sens dacă ar fi purtată în singurătate și în bucătărie. Frumusețea, arta, jocul, își găsesc rostul în ochii privitorului, împărtășite. Bucuria e și de-o parte, și de alta: și în ochii admiratorului, și în simțirea celui admirat.
Ai făcut teatru și-n Franța, cât ai locuit acolo, după care ai revenit pe scenele de la noi. Ce s-a schimbat aici cât ai lipsit, cum vezi cele două scene dacă e să le compari?
„Scândura” (scena) e aceeași. Spectatorii sunt aceiași. Ceea ce se schimbă e raportul la limbă. Și nu la cât de bine o vorbești, ci la cât de bine o simți.
Nuanțele limbii și implicit ale interpretării țin de capacitatea de înțelegere și de simțire. Bogăția nuanțelor face diferența în interpretare.
Asta e valabil și atunci când joci în limba maternă, datoria față de nuanță. Doar că limba pe care o vorbești de când te-ai născut e ca propria casă în care știi exact unde se află lucrurile de care ai nevoie și în care există toate cele trebuincioase vieții tale. Într-o casă străină mai întâi vei căuta să afli rostul locului, așezarea obiectelor și s-ar putea ca ceea ce găsești să nici nu corespundă nevoii tale.
Totul e mai bogat în limba ta, în casa ta.
A schimbat teatrul ceva în tine, te-a făcut mai sociabilă sau, dimpotrivă, mai dornică de o viață complet separată de scenă? Te-a făcut mai atentă la cum te îmbraci când ieși pe ușă, de exemplu?
Teatrul a schimbat mai multe ceva-uri în mine. M-a scăpat de timiditate. Paradoxal, da, eram timidă și totuși îmi doream să fiu pe scenă. Teatrul m-a învățat ce e ridicolul, să-l depășesc si să-l asum; m-a învățat să fac față situațiilor dificile; mi-a elasticizat simțirea și reacțiile.
Atentă la cum mă îmbrac când ies pe ușă am fost de când mă știu. Femeile din familia mea au avut grijă să-mi transmită grija asta. Străbunica din partea mamei, provenind dintr-o familie de burghezi, bunica, și desigur mama care și acum, la frumoasa vârstă de 76 de ani, „se aranjează” și se parfumează ori de câte ori iese din casă, chiar dacă iese doar să cumpere o pâine.
Înseamnă teatrul independent mai multă nesiguranță? Sau strict pentru tine, dacă e să alegi: preferi să fii angajată a unui teatru sau să ai libertatea pe care ți-o dă gândul că poți juca ce și când vrei, unde vrei?
Teatrul independent e ca mersul pe sârmă. Înveți cum să pășești ca să-ți menții echilibrul, mai aluneci, mai cazi, dar te urci iar pe sârmă. Adrenalina aia îți face bine, riscul ți-l asumi, îți păstrezi echilibrul, oricum n-ai alternativă.
A fi angajat știu cum e. Am fost angajata teatrului Bulandra până am ales să plec din țară. E o siguranță cu capcane, îți poate aduce și satisfacții și frustrări. Te poate păcăli în sensul în care nu te mai zbați să joci, vin rolurile la tine; sau nu vin, și de aici și frustrările.
Gândul că pot juca ce și unde vreau e stimulant și superb, doar că e valabil doar în teorie. Nu sunt destule teatre independente, nu sunt susținute în niciun fel, să te auto-susții din vânzarea de bilete e imposibil, să-ți formezi un public e o muncă continuă, trebuie să fii prezent zi de zi, altfel lumea te uită, e inflație de informație și de „spectacol” la fiecare colț sau click, lumea e bulversată, nu mai există criterii după care să te ghidezi în alegerile pe care le faci atunci când cumperi un bilet, e complicat și trebuie să fii mereu în priză, atent, spontan, să improvizezi și să improvizezi bine.
Sigur că a mă afla sub umbrela unui teatru care să-mi asigure un venit constant e de preferat. Și dacă ar fi să și aleg, aș alege Teatrul Bulandra, teatrul meu Mamă, căci pe scena acestui teatru am deschis ochii.
Concursurile însă sunt extrem, extrem de rare, trupele de teatru funcționează cu aceiași actori și trupa se împrospătează foarte rar.
Funcționăm într-un sistem care va face implozie pentru că tot ceea ce este în jur s-a schimbat și cere, chiar urlă nevoia unor reguli adaptate, dar atașamentul de ceea ce cunoști și rigiditatea în fața schimbării sunt umane, mereu ne-am izbit de asta de-a lungul istoriei, indiferent de ce domeniu vorbim.
Pandemia ne-a obligat la un prim pas spre schimbare. Statul, guvernatorii, au devenit conștienți de existența artiștilor independenți, și nu mă refer doar la actori, teatrele mari au deschis porțile teatrelor mai mici și independente. În contextul actual când ne gândim la bugetul unui teatru susținut cu finanțări ale primăriei sau ale ministerului nu putem să nu ne întrebăm cum se face că un teatru independent supraviețuiește și creează cu zero buget. Și poate, poate, poate vom ajunge la concluzia că pe lângă înfrățirea aceasta a teatrelor prin care independenții joacă pe scenele teatrelor subvenționate de stat, pe lângă asta poate se va acorda o parte din bugetul gândit pentru teatrele mari și celor „mici” care au deja au dovedit că pot, că joacă, că vor, că atrag actori foarte cunoscuți pe scenele lor, că atrag public și că merită să fie înscriși pe hartă.
Dar filmul, el ce ți-a adus? Sau ce ți-a răpit? Notorietatea vine în ritm diferit în cele două cazuri, sunt convinsă, însă și sacrificiile și răsplata sunt la fel de diferite, îmi imaginez.
Filmul mi-a adus. Jocul e diferit în fața camerei. Ai o a doua șansă dacă vorbim de duble, poți să repeți scena, dar de când — odată cu pandemia — mi-am asumat și rolul de producător, implicându-mă în filmul pe care l-am produs împreună cu Georgia Mihalcea, „The Locationist”, film în care joc, am observat care sunt uneltele din spate, ce înseamnă post-producția si cât de important este montajul. Punerea cap la cap a poveștii e o aventură care-ți solicită alți mușchi ai creierului și prin care poți scoate în evidență, sau nu, jocul unui actor. Produsul finit, cel care ajunge pe ecrane, poate fi foarte mult influențat.
Eu mai am și o altă nevoie, aceea de a controla lucrurile, iar când depinde de mine mă transform în justițiar, nu am liniște până nu iese perfect — cât se poate de perfect, că da, e subiectivă și perfecțiunea, mai ales în artă. A trebuit să renunț la unele scene care mă avantajau ca actriță pentru a servi povestea, am învățat cât de important e ritmul pe care îl dai filmului, muzica, sunetul, o coadă de privire care schimbă complet sensul a ceea ce vrei să transmiți. E fascinant iar că tot procesul ăsta la care am participat mă îmbogățește ca actriță.
În mod clar, notorietatea e adusă mai lesne de ecran, iar eu nu-i spun nu. Dar și aici se lucrează cumva în gașcă, și nu e peiorativ termenul, la rândul meu tind să lucrez cu oamenii cu care am mai colaborat și cu care m-am înțeles bine, se formează astfel grupuri care lucrează mereu împreună, de unde și observația că vezi pe ecran mereu aceiași actori. Filmele nu-s multe, se merge „la sigur” cu actorii cu care ai mai lucrat, rar e timp, disponibilitate și curiozitate pentru a descoperi actori noi. Din păcate.
Sacrificiile nu știu care ar putea fi, altele decât în ceea ce privește teatrul. În cazul meu nu sacrificii le-as numi, ci alegeri. Cred că atunci când munca pe care o faci vine din vocație, nimic nu mai are valoare de sacrificiu. Poate doar în cazul în care vorbim de ceva ce ți se cere în schimbul unui rol, de exemplu, iar mie nu mi s-a întâmplat asta vreodată. Așa că și dacă vorbim de film tot n-aș spune sacrificii, ci o muncă acerbă, iar mai nou și skill-uri de marketing.
Răsplata este, fără îndoială, mai rapidă, ajungi mai ușor și mai repede la un public mai numeros.
Asociația Cortina cum a apărut? Cumva dintr-o nevoie de a da înapoi ceva, de a sprijini tocmai pentru că aveai mijloacele necesare?
„Asociația Cortina” a apărut din nevoia de-a putea funcționa în parametrii legali. De-a putea produce spectacole, sau evenimente, sau filme, sau cursuri de teatru și de-a putea primi sponsorizări sau de-a aplica la diferite concursuri care să aducă fonduri pentru a putea face toate astea.
Primele proiecte au avut puțină întârziere astfel încât, ca să nu stau, am demarat o serie de proiecte „sprijin”, cum spui. Nu că nu mi-ar plăcea să ajut, dar nu-mi imaginam că aș putea face asta fără a avea eu pe ce să mă sprijin. Și am aflat că se poate.
Primul proiect al „Asociației Cortina” a fost o serie de povești terapeutice citite copiilor de unii dintre cei mai cunoscuți actori, proiect inițiat și desfășurat în centrul de kinetoterapie „Kinetobebe”. Apoi am „sprijinit” producția primului meu spectacol, „Fata din Curcubeu”, scris și regizat de Lia Bugnar și mai apoi a spectacolului „O noapte pe dos”, un text franțuzesc pe care eu l-am tradus, regizat de Tudor Țepeneag, ambele spectacole jucate la „Teatrul de Artă”. Lecturi, ședințe foto, colaborări pentru producții teatrale sau de film, cursuri de teatru, toate astea le-am făcut si le pot face având această forma de funcționare legala si necesară.
Pandemia ne-a schimbat mai mult decât am fi putut să ne imaginăm acum un an, ne-a obligat să ne punem inventivitatea la treabă și… așa a apărut DulapoShow, nu-i așa? Cum a fost viața ta în ultimul an?
Știți poate din filme camerele acelea care se numesc safe room. Camerele în care te refugiezi în caz de pericol. Asta e devenit pentru mine dulapul. Din punct de vedere artistic.
Vedeam ritmul în care se schimbă lucrurile, nesiguranța, pericolul care era urlat de-a dreptul prin toate mijloacele, iar după un timp în care am privit totul ca dintr-un soi de paralizie încercând să diger și informația, și frica, și senzația de neputință, și închisul în casă, am intrat în dulap ca într-un safe room și de acolo am început să vorbesc și să joc.
Știrile, speculațiile, presupunerile, știrile false, toate astea mi-au inspirat fel de fel de personaje. Și, din dulap, ba transmiteam știri bune, pozitive, însă folosindu-mă de bine-cunoscutul limbaj agresiv de la TV, au ieșit un fel de știri amuzante și pe dos, ba jucam o actriță care a luat-o razna că nu mai poate juca, a apărut la un moment dat și un boschetar. Am și cântat din dulap, chiar și în franceză — am adaptat versurile unui cântec. Tot în dulap m-am certat cu Fănel, un personaj imaginar. 24 de povești s-au născut în cel mai firesc mod cu putință, aflam o știre seara și dimineața se concretiza într-un pamflet pe care îl filmam și îl puneam pe canalele social media.
Reacțiile m-au încurajat, așa că am continuat până în momentul în care am început să am treabă, să filmez pe bune, cu o echipă și camere reale de filmat, nu cu propriul telefon și lumini improvizate. Am făcut trei filme, două scurtmetraje („Sunmoon” și „Articolul 22”) și un mediu metraj („The Locationist”) cu aceeași Georgia Mihalcea.
Am filmat puțin și în filmul lui Radu Jude, cel care a luat „Ursul de Aur” acum. Am construit și un site. E enorm de mult de munca și la asta. Dar în pandemie timpul are alta formă și valoare și parcă chiar trece altfel.
DulapoShow-ul a fost salvarea mea, mi-am depășit niște limite si niște frici cu o astfel de expunere. Tot era făcut de mine, neverificat de nimeni, practic m-am aruncat să văd dacă pot să zbor si am văzut ca pot.
Știu că poate părea blasfemie să gândesc asta, însă trebuie să te întreb: ai fost tentată, în acest context generat de pandemie, să te reprofilezi?
Mă gândesc la răspunsurile lungi pe care ți le-am dat și, uite, a venit momentul pentru unul scurt: nici vorbă!
Și la fel de greu de răspuns poate că va fi și la această ultimă întrebare: ai planuri de viitor profesional acum, când teatrele ba se închid, ba se deschid, când filmările probabil înseamnă numeroase testări pentru coronavirus? Acum, când totul a devenit ceva mai greu și când normalul capătă definiții noi de la o zi la alta?
Bineînțeles că am planuri. Vreau să produc încă un spectacol de teatru, împreună cu Georgia vom filma și anul acesta, continuăm seria pe care am început-o cu „The Locationist” și „Articolul 22”. Și fac si voi face tot ce ține de mine pentru ca artistul independent să aibă si drepturi, nu doar îndatoriri. Și spun asta pentru că drept la șomaj sau drept la concediu medical în sectorul independent nu există, pur si simplu nu e reglementat în lege, ori asta trebuie să se schimbe.
Să fim sănătoși si să reușim să improvizăm bine în toată incertitudinea asta care ne-a înghițit viața, că planuri, proiecte si idei sunt.
Chiar dacă rămâne „nesiguranță” cuvântul-cheie care caracterizează sectorul artistic de la noi în această perioadă, atât ca incertitudine a proiectelor prezente și viitoare, cât și strict la nivel financiar, există câteva nume de artiști energici, proactivi, pe care îi recomand celor din jur în ultimul an. Printre ei este și Marcela Motoc, actrița care reușește să vadă, în ciuda neajunsurilor dintr-un domeniu, și dincolo de ele — acolo unde se află, cu siguranță, și soluții, și mai mult optimism.
Fotografii realizate de Raluca Lazăr.
