În casa de la poalele Tâmpei stau Iulia Șchiopu și Daria, mamă și fiică, două fete-femei care te duc cu gândul la Fetele Gilmore. Au o relație strânsă și serioasă cu casa în care locuiesc, cu ordinea pe care ele o găsesc în aparenta dezordine din atelier și care le susține creativitatea, și Iulia spune că nu e deloc deranjată să fie pusă pe plan secund, deci după păpușile pe care le pictează, pentru că nu vrea să răpească publicului bucuria sau chiar satisfacția de a-și imagina artistul din spatele creației după bunul plac. Cu alte cuvinte, nu vrea să dezamăgească în vreun fel, păpușile sunt modul ei de a comunica cu lumea. Și acestea, știm deja, fac o treabă excelentă, purtând zeci de povești pe-același chip, într-o singură expresie sau grimasă, niciodată zâmbind. Iulia Șchiopu nu consideră că e necesar să suprapui pe o persoană reală munca acesteia, așa că-și lasă creațiile să vorbească despre ele însele, iar ea povestește cu timiditate despre artista Iulia.
Începem discuția chiar de la acest „haos” invocat de gazdă, care ne spune că nu mai găsește nimic atunci când le așază pe toate la locul lor, dar că știe exact ce pensulă și ce culoare să folosească și de unde să o ia când masa din atelier nu se mai vede de materialele printre care se amestecă și cele două pisici ale casei, dornice să guste măcar puțin din apa colorată.
„În dezordine îmi găsesc liniștea și o stare care mă ajută să creez. Probabil că e și ca un fel de tampon, încă unul, pe care-l pun între mine și restul lumii. E o barieră care izolează mai bine celula în care mă situez și din care lucrez”, spune Iulia. În plus, pare că se autosabotează sau că se pune foarte mult la încercare alegând să nu picteze ziua, când lumina naturală i-ar fi de mai mare folos: „Lucrez foarte complicat astfel, dar m-am gândit că eu doar așa mă pot regăsi cu sinceritate, noaptea, când toți ceilalți dorm.”
Mai demult ținea televizorul deschis mai mereu, cu volumul dat încet, mai mult ca o lumină de veghe pentru Daria. Iulia își amintește: „La ora unu noaptea începea Lege și Ordine pe Diva și-acela era momentul de maximă fericire pentru mine. Știam deja ordinea în care rulau filmele, așa că știam și că nu poate fi foarte târziu dacă abia începe Lege și Ordine. Ora unu era ora de aur pentru mine. Încă aveam în față ore bune de pictat, de stat cu mine, iar majoritatea oamenilor dormeau, puteam picta pentru că lumea era la locul ei.”
Iulia Șchiopu s-a apucat de pictat la destul de multă vreme după nașterea fiicei, în urmă cu vreo zece ani, dintr-o încercare de a lupta cu depresia. Stătea și picta toată ziua în mansarda surorii sale: „Făceam ca la școală, seara coboram cu ce pictasem toată ziua. Ne strângeam toți la bucătărie, fumam și discutam. Îmi spuneau: tu trebuie să pictezi obiective turistice, Strada Sforii, Biserica Neagră. Însă nu-mi plac peisajele și știu că acesta este un minus pentru mine; m-aș bucura să vibrez cu natura, dar nu se întâmplă să simt prea multă emoție în raport cu lumea exterioară. La un moment dat am început să conturez prima păpușă, a fost prima seară când n-am mai coborât cu ce pictasem. Am venit jos cu ea doar după ce am terminat-o și le-am spus: eu așa o să pictez de-acum încolo, voi face păpuși. De-acolo a fost drum scurt până la prima expoziție, care a avut loc la Bistro de l’Arte, la primele vânzări și la concluzia că oamenii au nevoie de povești. Cu toții vrem să spunem câte o poveste, chiar dacă de multe ori nu găsim forma. Dar prin pictură mi s-a părut cel mai ușor, chiar dacă nu aveam studii, nu eram foarte tânără. Păpușile erau discrete, non-invazive, dar comunicau cu cei care voiau să le vadă poveștile.”
Am avut mereu o curiozitate și aceasta a pornit din felul în care am citit eu poveștile spuse de chipurile păpușilor Iuliei: a vrut să spună aceleași lucruri, dar mereu în forme diferite? Sau temele transmise se schimbă de fiecare dată? „Când am început să mă mir, am început să și pun asta în tablouri. Poate că o temă recurentă ar putea fi timpul, teama de trecerea lui, pentru că ne luptăm cu el clipă de clipă. Ceasurile mele n-au limbi, de exemplu. Am câteva teme la care revin, pe de o parte. Pe de altă parte, orice mirare, veche sau nouă, o pun pe chipul păpușilor.”
Pictează de zece ani și o face aproape neîntrerupt, e „nevorbită”, după cum se descrie, dar și-a dat seama repede că nu poate să creeze când își impune o direcție anume – una exterioară, în care nu crede. Pentru că publicul simte și reacționează la lipsa sincerității mai agresiv chiar decât la lipsa talentului. Pentru expoziția recentă de la Biblioteca Națională a făcut personaje cărora a simțit că le poate face dreptate, Amelie Poulain sau Frida ori Coco Chanel. Sora ei a întrebat-o de ce nu și Nina Cassian, care e spectaculoasă și-ar fi putut fi făcută să semene cu una dintre păpuși. „Am renunțat pentru că am spus că e nedrept. N-am citit atâta Nina Cassian cât să simt că o pot portretiza într-un mod personal. La fel cu Regina Maria, pe care o văd undeva între tablou profan și icoană. Nu pot să o fac păpușă, nu mi s-a părut potrivit. Așa că am făcut doar personaje în raport cu care am simțit că nu trișez.”
Iulia Șchiopu e cel mai mare critic al său și nu glumește când spune: „Cu o săptămână înainte de a trimite tablourile către destinație, îmi vine să le fac mustăți cu carioca. Mi se pare că sunt redundantă, că puteam picta mai bine și n-am făcut-o. Pe de altă parte, îmi iubesc păpușile, sunt fetițele mele, le cânt. Expresia lor e rezultatul stării mele din acele momente. Nu am păpuși care zâmbesc. Am încercat să o fac pe Frida, care a suferit enorm de-a lungul vieții. Am vrut să fac o Frida învingătoare, solară, fericită cum poate n-a fost, dar nu mi-a reușit.” Dorința ei de-a face dreptate unor personaje-păpuși e o caracteristică majoră: așa a pictat-o pe Katharina lui Vlad Țepeș în port de mireasă, deși cei doi n-au fost niciodată căsătoriți.
După câteva ezitări, când se orientase spre Arhitectură, de exemplu, Daria a decis că urmează pașii artistici ai mamei: va face studii de artă și după terminarea liceului. Poate și asta m-a dus cu gândul la Fetele Gilmore și la Rory, cea care ajunge să studieze la facultatea la care mama n-a mai ajuns, prea prinsă de viață și nevoile de zi cu zi. Nu știu cât își dau seama Iulia și Daria de faptul că ele sunt primele păpuși din poveste: la fel de ireale uneori, levitând între concretețea cumpărăturilor cotidiene și magia atelierului de pictat în care tablourile par replici la infinit ale unor vieți pe care poate le-au trăit deja, poate le vor trăi și-n alte lumi, în alte dimensiuni.
Fotografii realizate de Raluca Lazăr.
