Într-un decor pastoral de la granița dintre Brașov și localitatea Cristian, pe o suprafață care se substituie imaginii idilice cu apă curgătoare, câmp întins cât vezi cu ochii și munți în zare ce par a face zid între cer și Pământ, ne întâmpină Mădălina. E îmbrăcată prea îngrijit, mi se pare inițial, pentru că astăzi este aici să ne arate ferma familiei. Înțeleg ulterior că acesta nu este un motiv de îngrijorare: felul în care ia în brațe fiecare miel abia fătat dă repede de-nțeles că aici nu e vorba despre a nu-ți murdări talpa pantofilor, ci despre a te dedica – uneori până la epuizare – misiunii personale în care crezi.
Pentru Mădălina și pentru toată familia Stoian, misiunea este strâns legată de ferma pe care o au: oile, vitele și purcelușii care, la fel de mici precum mieii sau vițeii, abia învață să se țină pe picioare și să-și urmeze mamele. La rândul lor, animalele adulte o urmează pe Mădălina ca pe o mamă: de la ea vine mâncarea, desigur, dar mai ales mângâierile. Cu care nu se zgârcește absolut deloc. Însă nu e singură în această misiune autodesemnată și asumată; fratele ei, Adrian, se implică la fel de mult, iar amândoi îi au drept model pe părinți. De la tatăl lor au preluat iubirea pentru animale, iar el de la tatăl și bunicul lui… și de-aici se pierde informația și se împletește mai mult cu legenda.
Cert este că stâna unui bunic care-și ținea oile la Fundata e cea de la începe povestea. Al doilea fiul al acestuia, când lua o notă mică la școală și știa că acasă riscă bătaia, se refugia lângă ovinele familiei. Era singurul care scăpa de mustrări și este și singurul din acea generație la care s-a transmis preocuparea pentru o gospodărie vastă, populată cu animale de tot felul. Iar el, la rândul lui, le-a dat mai departe fiului și fiicei.
Atât ea, cât și fratele ei au și joburi și n-ai ști să zici care primează: Mădălina e educatoare, iar fratele ei e fotbalist, însă fiecare dintre ei știe absolut tot ce se poate ști despre animalele deținute, pe multe le recunosc după nume și semne precum pete sau crotalii. În plus, mama lor este învățătoare și are un program care-i permite să îmbine cele două tipuri de muncă: se trezește la 4:30 și dimineața devreme se îngrijește de afacerea familiei, alături de soțul ei și de cei doi angajați pe care îi au, apoi iese din hainele de lucru și își pune sacoul de cadru didactic pentru că la 8 încep orele cu ea; la terminarea programului se întoarce de la Râșnov, acolo unde predă, și intră iar în cizmele de muncă, de la 16 mulge vacile, apoi hrănește oile din saivan, face curățenie, pregătește telemeaua după o rețetă pe care i-a lăsat-o unul dintre bacii pe care i-a avut stâna în urmă cu câteva decenii, om bun pe care copiii îl percepeau atunci ca pe un bunic răbdător și înțelept.
Ferma Stoian are aproximativ 350 de ovine, câteva vite și suine, iar nivelul de muncă implicat de întreținerea tuturor acestor vietăți este unul intimidant. Din ce punct au devenit implicați în afacerea familiei Adrian și Mădălina? Ei bine, eu aș fi putut să jur că abia acum, după ce-au trecut de 20 de ani și și-au dat seama că o afacere proprie răsplătește pe măsura sacrificiilor cerute. Se pare că m-am înșelat. Mădălina Stoian: „De mici ne-am implicat, ne-au luat părinții cu ei. Acum e drept că Adrian ajută mai mult decât mine, eu fac poze, vând brânză. El face muncile mai grele.” Nu se îmbată cu ideea succesului pe care-l au și nici nu se lasă vrăjiți de faptul că pandemia nu le-a prea afectat vânzările, momentan spun că nu și-ar extinde afacerea – și asta mai ales pentru că știu că greul ar cădea tot pe părinți, cei care fac totul, cot la cot cu angajații.
Au certificat de producător și document de înregistrare sanitar-veterinară, iar Mădălina și-a făcut un PFA ca să fie totul în regulă din toate punctele de vedere atunci când vând cuiva un produs, fie că vorbim despre unul dintre cele mai mari hoteluri din Poiana Brașov, fie că apare la ei un localnic care caută ceva de pus pe masă musafirilor. O vreme, Mădălina a vândut produsele în piață, în Brașov – la început, alături de tatăl ei, pe urmă o ducea dimineața și o lua seara, iar în cele din urmă a început facultatea și-a renunțat, pentru că și vânzările începuseră să meargă tot mai prost. Acum se valorifică mai multe lucruri în fermă: carnea – se vinde local, iar ce rămâne este luat de un intermediar care duce totul în Turcia; laptele – nu se vinde niciodată simplu, ca atare, ci se transformă în diferite tipuri de brânză, extrem de apreciate de clienții fideli; nu în ultimul rând, ouăle găinilor din gospodărie sunt și ele comercializate.
Și uite-așa o discuție planificată pentru o oră s-a întins pe o jumătate de zi. De la Adrian am aflat că lâna are proprietăți ignifuge. Dintre toate fibrele naturale, lâna de oaie este cea mai puțin inflamabilă și mai demult se folosea în izolația caselor. Acum se încearcă, se pare, să se reintroducă acest tip de termoizolație în comerțul pe scară largă de la noi. Mădălina ne-a spus un alt lucru pe care nu-l știam: că vârsta oilor se deduce după dinții acestora. Sau după absența lor, mai bine spus. Și-am mai aflat că există moduri diferite în care atacă ursul sau lupul, iar cei din familia Stoian cunosc aceste lucruri pentru că le-au aflat din proprie experiență. Astfel, lupul nu atacă un singur animal pentru a-l mânca, ci ucide cât de multe oi poate prinde. Iar asta e cu atât mai grav cu cât un lup poate parcurge până la 100 de km într-o singură noapte, având deci o arie mare în care poate opera. Ursul, în schimb, prinde o singură oaie și pleacă cu ea. Dar revine, dacă nu reușește să apuce nimic, ocolește pădurea și intră printr-un unghi neașteptat.
Discuția cu cele două generații active la ferma Stoian ne-a lăsat pe toți cu certitudinea că secretul succesului chiar e mulțumirea. În sensul de recunoștință, iar la ei se vede că părinții apreciază ajutorul primit, iar copiii încearcă să le mai ușureze câte o zi de muncă. Dar și în sensul de împăcare cu o lume de care nu ai cum să te simți deconectat și pe care, înțelegând-o și acceptând-o de la zi la zi, ajungi să o integrezi în felul de viață pe care ți l-ai asumat, oricât de paradoxal ar putea suna faptul că joci fotbal sau ești educatoare sau învățătoare, iar în restul timpului nu ți-e deloc teamă să te murdărești pe mâini, știind că recompensa, mulțumirea despre care vorbeam, e uriașă.
Fotografii realizate de Raluca Lazăr.
Mai multe imagini în galeria de mai jos:
