Marii designeri de modă acordă o atenție din ce în ce mai sporită elementelor din portul tradițional românesc, iar asta riscă să altereze simțul de apartenență al unei nații care nu își mai cunoaște originile atât de bine. Tocmai de aceea a luat naștere Etnotique în 2015, iar Alexandra Negrilă și Ileana Rădulescu fac parte din poveste încă de la început în această formulă. Alexandra este energică și dornică să povestească, se aprinde și detaliază cu pasiune despre munca lor și despre situația costumelor din muzeele de la noi sau din colecțiile private, iar Ileana este atât de calmă încât pare detașată, însă nu este mai puțin implicată, o recunoaște și ea când afirmă că le unește la fel ca la început dragostea pentru costumul popular și folclor.
Cum a început totul la Etnotique și mai ales cum ați identificat o nevoie căreia i-ați răspuns prin înființarea acestei asociații?
Ileana: Eram la masterat amândouă și a existat ideea aceasta comună de-a face ceva pentru România. Amândouă studiam management turistic, iar mie tata, care este pasionat de istorie, mi-a insuflat pasiunea.
Alexandra: Aveam o colecție mică de costume, Ileana era fotograf de pe atunci și ne-am împrietenit, așa am văzut că avem o pasiune comună pentru România, pentru tradiție. La un moment dat i-am propus Ilenei să facem o ședință foto. Și de-acolo a început.
Și cum ați ajuns de la o ședință foto pornită cumva în joacă la a transforma totul în ceva așa de oficial, înființând o asociație?
Alexandra: În primul an, în 2015 adică, doar ne jucam. Nici eu nu aveam atât de multe cunoștințe pe partea de folclor și pur și simplu ne jucam. Acum aproape că mi-e rușine cu niște fotografii de atunci pentru că amestecam piese despre ale căror origini nu știam prea multe. Apoi am înființat o agenție de evenimente și am ales specificul acesta românesc pentru că era o nișă total neexploatată. Dar când eram întrebată de mirese: „Eu cu ce mă îmbrac?”, încercam să le dau sfaturi, însă îmi dădeam seama că nu găsesc informație nicăieri pe Google. Trebuia să merg la muzee, iar acolo de multe ori observam greșeli în ceea ce înseamnă costum. Așa am identificat lipsa și nevoia și ne-am propus să începem să fotografiem costume, dar o făceam strict din pasiune. Pe parcurs, am citit tot mai mult, m-am documentat pentru că îmi dădeam seama că nici alții nu aveau informații. Scopul nostru a devenit să reușim să digitizăm și să valorificăm costumele.
Ileana: Timp de cinci ani am făcut totul cum s-a putut, ca ONG ne-am înființat de scurt timp, până acum ne-am folosit resursele de orice fel așa cum a putut fiecare dintre noi.
Alexandra: Am început să citesc mai mult, să iau legătura cu mai mulți etnografi pe care i-am considerat repere pentru proiect. Nu am studii în domeniu, dar învăț singură și am făcut foarte mult teren – cercetare în sate, dar și în depozitele muzeale. Alături de specialiști, recompun ansambluri vestimentare pe care Ileana le fotografiază.
Mi se pare deopotrivă dificil și uimitor să te apuci să înveți pe parcurs, după ce ai început deja derularea unei acțiuni.
Alexandra: Și despre asta cred că este acest reper al calității dat de Etnotique. Pentru că în muzee poți găsi chiar cămăși de Bulgaria cu boscele de Teleorman clasate la Moldova sau cămăși de Pădureni cu oprege de Banat. Și copii, așa puțini cum sunt cei care sunt interesați de portul tradițional, se duc să vadă costumele și asta învață, o informație total eronată. Evident că nu peste tot, sunt și muzee reper extrem de bine puse la punct – Muzeul Satului, Muzeul Țăranului, Muzeul Astra (Sibiu).
Și toate aceste lipsuri, ba interesul tot mai diminuat acordat zonei tradiționale nu vă descurajează, nu vă împing spre a spune „nu mai pot” sau „nu mai vreau”?
Alexandra: De un an nu mai am job din cauza pandemiei și mi-e foarte greu financiar. De asta am și înființat ONG-ul Etnotique, nu mai aveam eu fonduri să susțin toate cheltuielile. Acum am aflat că e greu și dacă ești ONG.
Ileana: Dar ne încurajăm una pe alta și nu ne lăsăm. Cât putem, ne ținem de ce am început. Când pică ea, o încurajez eu. Când mă descurajez eu, mă motivează ea și uite-așa mergem tot înainte.
Deci nu a existat un business plan de la început, cu o creștere planificată pentru Etnotique?
Alexandra: În 2015, când am înființat Etnotique SRL, firma cu care organizam evenimente, a existat un plan. Care nu a fost întocmai respectat pentru că toți banii făcuți din evenimente se duceau în promovare, valorificare, indexare port popular. La un moment dat mi-am dat seama că nu am profit pentru că nu fac decât să reinvestesc în pasiunea asta nebună. Acum, cu ONG-ul, sperăm ca lucrurile să înceapă să stea și altfel, mai ales că am primit o sponsorizare din partea cuiva care ne știe și ne urmărește activitatea de multă vreme, mă refer aici la Safety Broker, așa că ne-a redirecționat impozitul pe profit.
Ileana: Și a fost o sumă pe care acum încercăm să o valorificăm, să o reinvestim în proiectele noastre ca să ne asigurăm continuitatea.
Sursa foto: Etnotique
Contextul ultimului an cum v-a afectat desfășurarea proiectului?
Alexandra: Am stat pe loc, nu am putut face nimic. Cred că o singură ședință am făcut cu un port al culturii rrome, eram doar noi două pe un mal de Dunăre și am avut libertate totală. Și-n toamnă am pozat o parte din colecția doamnei Diana Elisei, câteva costume de Moldova, iar Cătălina Ponor ne-a devenit ambasador, așa că am fotografiat-o pentru 1 Decembrie.
Ileana: De fapt, pe noi ne-a ajutat pandemia pentru că am stat și-am învățat programe noi, cum a fost InDesign-ul folosit pentru grafică. Apoi am scos un catalog cu Muzeul Județean Teleorman, primul catalog în colaborare cu o instituție muzeală, iar stocul s-a epuizat într-o săptămână.
Alexandra: Și chiar dacă tirajul a fost mai degrabă mic, am aflat astfel că oamenii apreciază ceea ce facem. Și-acum lucrăm pentru a convinge și alte muzee să accepte promovarea pe care noi o facem.
Cum e raportul cu alte instituții, mai ales cu cele de stat?
Alexandra: Greu, aproape imposibil să le convingi să te lase să le promovezi patrimoniul material. E strigător la cer să te duci la un muzeu și să le propui un proiect de peste 20.000 de euro, făcut pe banii tăi, iar ei să te refuze. Și este păcat pentru că tot ce înseamnă port popular este expus sau a fost expus din anii ‘40-’50, de când a început să fie adunat sau confiscat, în proporție de cel mult 15-20%. În rest, sunt milioane de piese care stau în depozite, care nu au văzut lumina zilei niciodată și riscă să nu o vadă nici de acum încolo pentru că spațiile expoziționale ale muzeelor sunt foarte mici și nu au cum să facă acest rodaj necesar, digitalizarea depozitelor din România este egală cu zero. Dacă se face, se face pe muzee mari (Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă), ceea ce este absolut normal, dar de asta ne-am înființat noi. Pentru a încerca să atragem fonduri pentru a aduce la suprafață niște piese care alte șansă nu prea au în viitorul apropiat, din păcate. Ar trebui să avem toată această informație la un click distanță, însă nu o avem. Dacă mâine arde un muzeu, se pierde toată informația din el. Pentru că multe nu îndeplinesc decât funcția de stocare, nu se ocupă și de promovare, de valorificare și cercetare.
Care sunt planurile și perspectivele? Ce v-ați dori și ce e mai probabil să se întâmple pe viitor în raport cu munca voastră?
Alexandra: Site-ul nostru este o hartă interactivă a unor regiuni și ne dorim ca peste câțiva ani, nu știm câți, să avem indexate zone și subzone etnografice, cu muzeele aferente. Avem cam 35% deja indexat sau în lucru, în arhivele noastre, și vrem să completăm această hartă. Ne dorim ca la finalul acestei completări să scoatem un atlas etnografic al României. Până atunci vrem să retipărim într-o formă actuală niște cărți care au circulat prin anii 80 și care erau dedicate portului popular din câte o zonă, dar cu alți etnologi și cu fotografiile făcute de Ileana. Din anii ‘80 și până acum s-a făcut prea puțin pe nișa asta.
Ileana: Și mai vrem să fie lumea mai deschisă și să înțeleagă clar că nu facem bani din asta.
Alexandra: Și luptăm pentru respectarea drepturilor de autor. Pentru că nu vorbim de un costum pe care-l am acasă și pe care-l îmbrac să mă fotografieze Ileana așa, de distracție. Există mereu un specialist lângă noi, poate dura și o oră să îmbraci cu grijă un costum, iar în spate sunt luni de muncă. Pentru că într-un muzeu nu există costume gata alcătuite, din cap până-n picioare, ci mii de piese puse pe categorii, fote la fote, marame la marame. Aceste vestimentații trebuie recompuse în funcție de zonă, perioadă, vârstă, statut etc. Practic, drepturile de autor înseamnă dreptul Ilenei pentru fotografie și dreptul pentru cercetarea pentru ce am recompus. Dar vrem să lăsăm ceva în urma noastră, așa cum ne-au lăsat și nouă bunicii.
Acum, Alexandra se ocupă exclusiv de ONG-ul nou înființat, în vreme ce Ileana lucrează full-time și își dedică orice frântură de timp liber pentru realizarea ședințelor foto pentru Etnotique. Pe lângă ele, pe partea de IT, cu tot ce ține de tehnic și site, contribuie Dumitru Alexandru, un prieten de-ai lor; ca specialiști, pentru consiliere, sfaturi și alte informații necesare în procesele complexe ale asociației, se colaborează cu Sebastian Paic (Muzeul Etnografic al Transilvaniei – Cluj) și cu Horațiu Silviu Ilea (Muzeul Național al Țăranului Român). Pe grafică îi mai ajută Irina Gheorghe. Când Ileana nu poate merge în deplasări, intervin alți doi colaboratori: Patricia Toma din Sălaj și Patricia și Gabi din Arad (de la Twenty One Stories).
În ultimii cinci ani, Alexandra Negrilă estimează că a investit peste 20.000 euro în pasiunea lor, Etnotique, pentru a reda portului tradițional locul pe care-l merită în scandaluri precum Bihor-Dior sau mai ales în ochii celor care cresc fără să aibă prea multe locuri de unde să învețe corect despre tradiție și folclor.
Fotografii realizate de Raluca Lazăr.
