După ce am vizitat Biserica Evanghelică Fortificată de la Hărman și v-am povestit istoria ei aici, ne-am îndreptat spre o altă localitate brașoveană. La Vulcan am gustat Baumstriezel și am învățat diferențele dintre acesta și kürtőskalács, apoi ne-am bucurat de încă o porție de istorie. Ghid ne-a fost părintele Uwe Seidner, cel care ne-a arătat cât de viu este încă un loc atât de încărcat de istorie cum este Biserica Evanghelică Fortificată de la Vulcan.
Cu intrarea principală ascunsă de clădirea primăriei din localitate, Biserica Evanghelică de la Vulcan, județul Brașov, este una dintre bijuteriile fortificate ale zonei. Chiar dacă din basilica romanică s-a păstrat doar arcul de triumf din secolul al XIII-lea, fiecare nouă etapă a adus și-a luat cu sine turnuri, tribune de lemn și ziduri, astfel încât în prezent vorbim de straturi care se suprapun și se îmbină în clădirea pe care o vedem astăzi drept un punct-cheie al Țării Bârsei, mai ales că Gabriel Bathory a ars întreaga localitate în urmă cu câteva secole. Din asediul din 1611 au supraviețuit 5 localnici care s-au ascuns într-un cuptor de pâine, scrie pe una dintre laturile clădirii, cea dinspre primărie. „Până în anii ‘60, pe aici se intra la slujbă”, ne explică părintele. Mai demult, când zidurile bisericii erau înconjurate de un șanț de apă, tot la această intrare se afla un pod rabatabil pe care curioșii îl pot vedea acum în macheta tridimensională din interiorul lăcașului de cult.
„Spre deosebire de Cristian, de exemplu”, continuă el, „aici s-au păstrat chiliile laterale, acolo nu mai sunt. În schimb, noi nu mai avem turnurile de fortificație. La Cristian s-au păstrat 7 turnuri de apărare din cele 9 inițiale, câte unul pentru fiecare vecinătate. La Vulcan erau 4 vecinități, iar asta înseamnă că 4 turnuri au fost aici. Fiecare familie avea câte o încăpere în chiliile laterale și era obligatoriu să-și păstreze aici hrana, doar o dată pe săptămână veneau să-și taie din slănina agățată de grinzile de lemn: puteau face asta numai duminica, după slujbă.”
După invazia din 1611 s-au reconstruit zidurile, așa cum era și logic să se întâmple, după care camerele de provizii în 1648, iar biserica a fost lăsată la urmă, fiind gata în 1654. S-a gândit practic, dorindu-se să se asigure întâi supraviețuirea oamenilor, apărarea acestora și ținerea în siguranță a hranei, pentru ca abia ulterior să se preocupe, liniștiți și la adăpost, de divinitate.
Biserica are în interior și plăci comemorative pentru două mari tragedii: sunt menționați atât soldații locali căzuți în Primul și în al Doilea Război Mondial, cât și numele celor care au fost la muncă forțată în Uniunea Sovietică între 1945 și 1949. Toate relatările rămase din acele vremuri sunt dure și amintesc de niște situații imposibil de imaginat astăzi pentru câteva generații din unele locuri de pe planetă, fericite să nu se afle în zone de conflict. Părintele Seidner are exemple chiar în familie: „Și bunica mea a fost în Enakievo, în subteran; avea 17 ani când au deportat-o și a muncit la mina de cărbune. Prin ‘46 sau ‘47 s-a îmbolnăvit, odată cu foarte mulți alți oameni, și au dus-o în Germania cei de la Crucea Roșie, iar de acolo s-a întors în România. Peste 70.000 de deportați au fost și peste 10.000 au rămas acolo.”
Casa de oaspeți a parohiei Vulcan este un alt element important și interesant – vorbim despre un spațiu care se adresează atât turiștilor (cu spații de cazare și servicii de bucătărie și servire a mesei), cât și celor care caută un loc de întâlnire primitor. Perioada de la începutul pandemiei, în 2020, a favorizat declanșarea unei etape de concentrare pe reparații, modificări și îmbunătățiri la casa lor de oaspeți: în fostul pod urmează construcția unei sobe cu cahle comandate la Cisnădioara, montarea unei uși de sticlă pentru a separa zona de socializare de cea de cazare și instalarea unei chicinete pentru a avea cafea la îndemână. Toate aceste se fac din resursele proprii (în proporție de aproximativ 80%), cărora li se adaugă sprijinul primit de la comunitatea parteneră și de la Consistoriul de la Sibiu. Pentru renovarea bisericii, și ea în lucru, se folosesc fonduri europene.
Dacă în secolul al XVI-lea se consemnau în Vulcan 42 de proprietari de pământ, dintre care unul singur era român, trecerea timpului a acționat asupra proporțiilor: de la majoritatea alcătuită din sași s-a ajuns ca, mai ales după condițiile tot mai vitrege de după anul 1945, recensămintele să arate că peste 90% dintre localnici sunt acum români, nici 5% romi și puțin peste 1% germani. Și confesional arată la fel situația, astăzi vorbim despre o majoritate ortodoxă în localitate, conform datelor publicate de primăria Vulcan aici.
Iar acest dezechilibru al proporțiilor înseamnă, pe lângă atâtea alte aspecte demne de luat în seamă, că tot mai puțini oameni direct interesați de conservare există și participă activ la păstrarea unei moșteniri uriașe, copleșitoare, așa cum este și complexul de clădiri de la Biserica Evanghelică Fortificată din Vulcan. Tot mai puțini înțeleg ce văd și tot mai puțini pot să apară ca să le explice relevanța istorică și culturală a clădirilor eclipsate de altele, atrăgătoare fie și prin simplul faptul că ilustrează noutatea absolută.
Fotografii realizate de Raluca Lazăr.
