Dacă ar fi să identific punctele-cheie din existența mea, momentele în care am știut că s-a închis o ușă, am simțit-o izbindu-se cu zgomot în urma mea și am văzut, chiar dacă la mare distanță, o alta deschizându-se spre o etapă cu totul nouă pentru mine, unul dintre acestea ar fi simultan și sinonim cu vizionarea filmului Despre trup și suflet, despre care am scris atunci aici. Este un film distribuit la noi de Bad Unicorn, față de care am trăit pe loc o revelație ce-a împletit admirația cu recunoștința. Mi-am imaginat cum ar fi dacă măcar încă un om, dacă nu alți zece sau o sută, a receptat acest film la fel ca mine. Cum ar fi ca această companie de distribuție de film să își înceapă drumul știind că a transformat cu-adevărat niște căi ale unor indivizi care altfel – și-aici vorbesc strict în numele meu – s-ar fi bălăcit în continuare în supa călduță a spaimei și mediocrității propriei vieți.
Acum, la câțiva ani după lansarea primului lor film, când Bad Unicorn a crescut și are filme nominalizate la Oscar (pentru colectiv și Another Round), am stat de vorbă cu fondatorii, Monica Felea și Ștefan Bradea, în încercarea de a afla cât din visul lor de la-nceput se regăsește în realitatea companiei lor.
Cum a apărut Bad Unicorn, care a fost punctul în care v-ați spus că gata, se întâmplă, facem?
Monica: Și eu, și Ștefan lucrăm de destul de mult timp în domeniu. Eu mai degrabă în zona de promovare, Ștefan ceva mai aplicat decât mine, în zona de distribuție. Pentru ce facem acum, aș spune că a fost nevoie de mai mult know-how din partea lui, mai făcuse asta, spre deosebire de mine. Lucram amândoi ca freelanceri și ne-am întâlnit în câteva proiecte, ne-am înțeles foarte bine, chiar dacă nu au fost proiecte ușoare. Așa am descoperit că ne bazăm unul pe altul și că putem funcționa astfel. Apoi a venit totul destul de natural, ne-am spus că trebuie să facem asta împreună pentru că oricum împreună ofeream soluția completă, și-așa s-a născut firma. Și cred că ne-a fost destul de clar amândurora că vrem să lucrăm pentru filme și proiecte în care chiar credem.
Ștefan: Nu erau întotdeauna filmele pe care le îndrăgeam în proiectele pe care le făceam. Încercam să fim pe cât de profesioniști se putea, evident, însă în adâncul sufletului ne doream ca mai devreme sau mai târziu să ajungem și către filmele care ne plac. Noi nu eram atrași neapărat de filmul comercial, iar în CV e întotdeauna bine să ai un succes de film românesc – pentru că pe film românesc am colaborat în mod special -, însă ne uitam și la ce filme de artă erau: filme tari, mișto, interesante pe care ori nu le aducea nimeni în România, ori eram noi dezamăgiți de modul în care erau aduse pe piața românească și împachetate pentru public. Am înființat firma și nu am pus presiune pe noi pentru a începe pe loc, dar a venit momentul în care ne-am dus la Berlin. Acolo, pe lângă festival în sine, există și a doua piață ca mărime, după Cannes, pentru drepturi de filme. Mergând, uitându-ne la ce filme existau pe piață, am avut epifania: am descoperit On Body and Soul, un film maghiar. Nu ne spunea mare lucru ca background, regizoarea nu mai făcuse un film de vreo douăzeci de ani, se blocase în câteva proiecte TV, preda la facultate, iar acesta era un proiect pe care se chinuia să-l termine de foarte multă vreme. Filmul era în competiție la Berlin, noi ne-am dus cu zero așteptări, dar am descoperit că avea toate ingredientele care să ne dea pe spate. Mai erau câteva zile până se dădeau premiile, dar noi voiam să-l luăm. A început să sune a clișeu, dar vom povesti și nepoților asta: stăteam și mâncam câte un wurst în frig în zona Sony Center, unde se desfășoară și activitatea festivalului, și contemplam și ne spuneam: „Ce tare ar fi să avem filmul ăsta!” Pe urmă ne-am spus că ne împrumutăm de undeva, ne descurcăm.
Și-atunci s-a produs marele click?
Ștefan: Da, atunci ne-am întrebat: „Ce mai așteptăm?” Până la urmă, câte invitații să mai așteptăm? Avem și noi o vârstă, avem experiență, nu putem să tot amânăm.
Monica: Asta este ideea de bază, că noi nu am mers la Berlin după un film. Eu mersesem în concediu, Ștefan avea treabă pentru TIFF, dar știam că urma să facem asta la un moment dat.
Cum a fost pentru voi această schimbare, când v-ați văzut în postura de distribuitori al unui film care vă plăcea?
Monica: Una este să încerci să convingi pe un om de care de care tu ești foarte sigur, alta e să încerci să-l convingi pentru că asta e meseria ta. Eu cred că atunci s-a schimbat pentru noi percepția: clientul nu a mai fost producătorul care ne angajează, ci direct spectatorul. Filmul acela a fost foarte îndrăgit și-a prins, dar atunci ne-a fost destul de teamă ca lumea să nu zică la următorul: OK, dar nu e ca ăla. De fiecare dată când luăm un film nou, ne gândim la cele pe care le avem deja, mai ales că ne-am gândit firma astfel încât să aibă un anume portofoliu. Așa că ne întrebăm mereu: cum funcționează acest nou film, dacă-l luăm, alături de filmele din urmă? Dar în timp cred că s-au echilibrat și s-au așezat lucrurile, fiecare film are personalitatea lui și nu cred că se așteaptă oamenii de la noi să avem numai On Body and Soul, fiecare film e unic și poți să repeți o stare sau o idee, dar atât. Primul film ne-a dat o direcție, iar noi ne-am dat libertatea de a merge și a alege de fiecare dată – cred că asta e partea bună în a fi distribuitor independent: poți să alegi. Fiecare film pe care-l distribuim este unul ales din alte sute văzute. Principala condiție pe care trebuie să o îndeplinească este să ne placă. De-acolo mai urmează și altele, nu e o singură condiție, dar esențial este să ne placă amândurora.
Ștefan: Avem și o „vale a plângerii”, cu filme care ne-au plăcut, dar la care am renunțat pentru că ne-am dat seama că nu au suficient de multă putere și n-au atât de multe elemente încât să le putem aduce, nu au cum să prindă la un public mai mare, nu avem cum să convingem cinematografele să-l difuzeze pentru că sunt alb-negru sau durează prea mult.
Iar acum bănuiesc că a devenit totul mult mai ușor, căci vă cunoașteți publicul și aveți deja experiența necesară pe o varietate de producții pe care le-ați distribuit și al căror l-ați analizat.
Ștefan: Acum, când vedem un film, deja îi vedem și campania de promovare, și unghiul din care îl putem prezenta publicului. Depinde foarte mult de premisa filmului și de specificul pieței noastre, dacă ar putea să funcționeze mai bine un accent pus pe relația dintre două sau trei personaje, dacă ar trebui să plusăm pe faptul că avem un actor român, dacă putem folosi asemănarea cu un film care în colectivul cult românesc are o însemnătate, dacă se poate face o comparație cu ceva ce oamenilor le-a plăcut de curând. Încercăm să rămânem fideli filmului pe care-l aducem și-n același timp să ne apropiem și de public. E oarecum ciudat faptul că, odată cu fiecare nou film, noi trebuie să ne gândim la el ca la un produs absolut distinct – el nu e doar un produs, e mai mult de-atât -, dar e o abordare complet diferită, știm că nu va merge la următorul film ce-a mers la anteriorul. Nu e o bandă rulantă, ci vorbim despre o dramă franțuzească despre un copil, despre un thriller danez într-o cameră cu un polițist – sunt foarte diferite și asta e și plăcerea noastră, de-a încerca să găsim lucruri cât mai variate, dar care să contribuie la o imagine prin care să ne surprindem publicul. Și să rămânem și noi fresh la cap.
Chiar mă întrebam și vă întreb: cât de greu este să faci un lucru în care crezi, dar să-ți aduci aminte că e totuși un business care trebuie să producă?
Monica: Nu știu dacă e noroc ce avem noi, dar ne-am învățat să intuim. Sunt unele filme pe care le vede doar Ștefan sau unele pe care le văd doar eu, și fiecare știe dacă acel film trebuie văzut și de celălalt sau dacă pică din start. Și nu neapărat că e un film pe care l-am lua mâine, ci unul despre care putem să discutăm, e ceva acolo. Nu ni s-a întâmplat niciodată să avem un film pe care unul dintre noi să-l dorească și celălalt nu.
Ștefan: Dar asta nu înseamnă că nu suntem două persoane extrem de diferite.
Monica: Și cred că asta și echilibrează totul. Noi fiind destul de diferiți, dar și înțelegând gusturile celuilalt, de-aici e o negociere la un anumit nivel. Pe piață sunt multe filme care să satisfacă și ce ne-am propus să facem din start fără a trece de bariera de a nu distribui filme care nu ne plac. System Crasher, de exemplu, care nouă ne-a plăcut foarte mult, ne-a făcut să discutăm despre el trei luni până am decis să-l luăm. Ne-a plăcut amândurora, dar e un film de două ore în care un copil țipă continuu, așa că l-am lăsat deoparte și tot reveneam la el din când în când. A fost mult de analizat pentru a decide că poate să placă publicului. Și-a funcționat mult mai bine decât ne-am fi așteptat când ne făceam griji pentru cum ar putea să-l vadă oamenii.
Ștefan: Și astfel de situații ne aduc aminte că putem să alunecăm într-o zonă în care să avem impresia că știm mai bine ce vrea publicul. E foarte ușor să te duci în cutia aia și să nu mai ieși din ea, să rămâi în zona ta de confort, iei doar titlurile care îți sunt ție sigure. Iar publicul din cinematografele de artă are nevoie să fie surprins, are nevoie de povești noi, de unghiuri deosebite. Spre deosebire de locurile unde găsești tone de filme, rolul nostru este de a tria puternic, de a găsi ceva care să te pună pe gânduri și de-a împacheta totul cât mai relevant posibil. Și astfel de discuții, cum este cea despre System Crasher, ne fac să ne simțim un pic mai umili, să ne spunem că uite, nu e chiar așa cum zicem, avem de învățat, data viitoare hai să fim mai deschiși.
Monica: Noi ne asumăm și faptul că vom lua și niște filme de care poate nu a auzit nimeni, care poate vor rula în 10 cinematografe, nu în 30, sau care poate sunt vorbite în macedoneană, cum a fost Petrunija. Și pe care l-am luat. Vom face asta în continuare și de fiecare dată când vom găsi un film care ne spune niște lucruri pe care noi le căutăm și care celebrează cinema-ul, n-o să zicem nu, vom fi acolo și vom susține asumându-ne că nu facem 10.000 de spectatori, ci poate trei sau cinci mii.
Ștefan: E parte din misiunea noastră. Suntem nu doar simpli intermediari de conținut, mi se pare puțin nedrept titlul de „distribuitor de film”, căci lumea se gândește automat la cineva care cară marfă de la depozit la magazin. Suntem mai mult de-atât, facem curatoriat, o triere a ce oferim. Și cum le-am explicat și autorităților care nu înțelegeau munca noastră, suntem ca o editură care ia drepturi, pregătește coperta și redactarea, organizează evenimente cu autorul. Așa suntem noi, distribuitorii, și facem același lucru în cinematografe cu filmele. Este exact același lucru, doar mediul diferă. Din păcate, pentru noi nu există un cuvânt așa frumos cum este „editură”. „Casă de distribuție” mi se pare puțin mai elegant pentru noi, însă ideea de bază este aceeași: producem o schimbare în bine în peisajul cultural românesc.
Cum a fost perioada aceasta a pandemiei, când sălile s-au închis și s-au deschis într-un ritm cu care mulți abia au mai reușit să țină pasul? Puteți compara cu situația din alte țări?
Ștefan: Făceam o comparație cu niște prieteni din Polonia, și ei distribuitori, și ne-au spus că au trăit cam aceeași situație ca noi, cu săli deschise azi și închise mâine pentru alte două săptămâni. În aceste mici ferestre au reușit să-și lanseze niște filme, lucru pe care l-am făcut și noi. Noi am lucrat cu zece săli, cel mult douăsprezece, că doar acestea erau deschise în toată țara. Ei au lucrat cu 100. La noi e o refacere a dezastrului care a fost în anii ‘90, când au dispărut atât de multe săli, dar are loc o reașezare, pe niște fundații mai clare și mai oneste a acestui apetit pentru filmele de artă. Piața noastră, raportată la populație, este minusculă față de sălile din țările din jur, acolo unde a existat o cultură nestopată de TV sau de regimul politic. În Cehia, în Polonia s-au putut vedea filme cu o mai mare libertate, poate chiar și-n Bulgaria. Și numărul de săli de cinema de autor a rămas la un nivel relativ normal acolo.
Iar relația cu cinematografele multiplex cum este? Presupun că e destul de greu să te duci acolo cu un film de autor.
Ștefan: Este bine că relația cu cinematografele era dinainte stabilită. În alte țări, cinematograful cere un anume film, propunând și-o viziune pentru promovare. Aici… noi mergem peste cinematografe. Politica noastră a fost și este, pentru că nu avem alternative în orașe medii și chiar mari, să încercăm să ne adaptăm și să lucrăm cu cine este la fața locului. Evident, optimizând cheltuieli și stabilind un echilibru între numărul de săli și orașele pe care încercăm să le atingem. Într-un oraș precum Brașovul nu avem altă variantă decât Cinema One. Poate că-n viitor se vor mai deschide săli, poate vor exista inițiative ale asociațiilor culturale, dar o sală în care să putem arăta în premieră un film la data lansării și care să ne asigure o alternativă mai bună decât ce ne poate oferi Cinema One, raportat la specificul pe care ei îl promovează, nu avem. Și-atunci încercăm să avem o relație cât mai strânsă, iar oamenii de-acolo sunt deschiși și am avut cu toții surprize plăcute în colaborare. Brașovenii consumă bine anumite filme de artă, iar asta a ajutat la a ne construi noi relația cu cinematograful și la a avea încredere unii în alții. E o chestiune financiară, până la urmă: în lipsa unui sprijin sau a unui stimulent din partea statului pentru a promova filme de artă, de autor, românești, europene, raportul de forțe este inegal între ce propunem noi și marile producții americane. E o luptă inegală, pe care nu avem cum să o evităm. Și pierdem, dar pe parcurs câștigăm atenția unor spectatori și fidelitatea lor în anumite orașe.
Monica: În alte orașe, unde avem alternative, așa cum este la Cluj-Napoca, preferăm să lucrăm cu sălile de artă, dar ne ducem filmele și la mall. Tocmai pentru că e un alt tip de public și, dacă ai acces la el, de ce să nu o faci?
Ați spune că vă aflați într-o continuă creștere, dacă ne raportăm de la momentul înființării și până anul trecut, până la situația specială creată de pandemie?
Monica: Lucrând cu filme, fiecare având un anume specific, lucrurile cresc și scad în funcție de fiecare film. Dacă am vrea să mergem doar în sus, atunci ar trebui să facem exact ce spuneam că nu vrem să facem: să căutăm filme tot mai mari și-apoi să ajungem în zona mainstream. La noi, fiecare film are un specific, iar asta înseamnă că merge mai bine sau mai rău. De fapt, nici nu există acest „mai bine” sau „mai rău”; fiecare merge după potențialul lui. Pentru noi, ca firmă, cred că am mers în sus – la început am avut simpatia oamenilor din jur, inclusiv a apropiaților care ne-au ajutat să clădim compania, iar din acel punct am început să creștem: avem echipă constantă de colaboratori, avem un angajat care muncește cot la cot cu noi doi. Iar în ultimul an, deși a fost cum a fost, cred că am câștigat ceva mai multă vizibilitate, mai ales că acum oamenii ne pot vedea o parte dintre filme și pe platformă.
Ștefan: Legat de partenerii noștri, interni și externi, am căpătat o oarecare reputație în rândul lor. Am această mare satisfacție să observ că ni se spune că facem o treabă bună, că cineva anume și-ar dori să lucreze cu noi. Și asta înseamnă că facem ceva bine, că suntem vizibili pe piață și se construiește o reputație.
Cu o atitudine de respect, demnitate și curiozitate față de tot ce înseamnă lumea în care se desfășoară activitatea lor, Monica și Ștefan își păstrează realismul și totodată optimismul. Nu au de gând să facă vreodată compromisuri, iar istoricul Bad Unicorn le dovedește din plin că se poate și astfel: să faci totul din pasiune și să ai succes, ba chiar într-o nișă, așa cum este cea a filmelor de artă în România. Și să crești tot mai mult, uneori aparent încet, însă mereu sigur, punând cărămidă lângă cărămidă la o bază culturală cu multe goluri încă, din nefericire, la noi. Dar transmițând mai departe optimismul că se poate – Bad Unicorn este dovada.
Fotografii realizate de Raluca Lazăr.
